O vorbă din popor zice că veșnicia s-a născut la sat. În tărâmurile rurale schimbările sunt așa de rare și imperceptibile încât, pentru ochiul neantrenat, se instaurează o iluzie perpetuă sub o boltă ușor purpurie desprinsă din dimensiunea terorii întunecate: Faceless Void. O cronosferă infinită ține captiv un stil de viață, dar și în același timp, un stil de joc.
“Immortal fără număr și kills fără de deaths” Petre Ispirescu
În DOTA2 veșnicia și-a petrecut toată adolescența alături de heralzi. Da, ai citit bine, heralzii sunt țăranii cinstiți și muncitori, cu obrăjorii palizi îmbibați în lumina filtrată prin jaluzele, cu gâturile carmine de la strigăte precipitate în microfoane și cu frunțile lucrate și tâmplele presărate de venele ridicate cum doar la culturiști mai vezi.
Lipsa de cunoaștere, naivitatea, încăpățânarea sau/și lipsa totală a coordonării mecanice mână-ochi-creier, spune-i cum vrei, aceste condiții creează cel mai distractiv mediu pentru DOTA2. O distracție pură și nevinovată, lipsită de vrajbele ideologiei de tryhard, ce pentru mulți jucători a rămas uitată în timp, ani, chiar decenii, o amintire sugrumată sub perna subconștientului ca cea când nu ne ieșeau bastonașele pe dictando și părinții noștri se converteau în trupe de comando.
Fierbe o oală de invidie lăuntrică. Acești jucători nu au uitat esența dotei și onorează în necunoștință de cauză tradițiile ei sacre și cel mai important, se distrează indiferent de rezultat. Pentru heralzi obiectivul major este nivelul concentrației de distracție. Nu GPM, nu XPM, ci FPM (fun per minute).
Noi restul jucătorilor am uitat cum să creăm dopomină (drogul distracției) din aer fin, așa că am fost condamnați să frecventăm schimbul valutar și am dat fericirea pe frustrare și ură. Sau să o cumpărăm direct prin tot felul de cosmetice care mai de care mai simandicoase cu speranța că hăul uriaș lăsat în urmă de “flame” va putea vreodată fi acoperit sau satisfăcut. (spoiler, it won’t).
Orice jucător ce se respectă, avid după MMR, știe că obiectul jocului DOTA2 e distrugerea anticului inamic. Pentru heralzi însă, distrugerea tronului sau doborârea nucului, este ultima prioritate, nici măcăr prioritate nu se poate numi. Aceste evenimente sunt delimitări, nu rezultate. Semnifică simplu sfârșitul meciului sau pauzele dintre meciuri.
Drept consecință, meciurile tind să dureze cu mult mai mult timp. Jucătorii sunt blocați în propriile lor “campanii single player” sau “sidequest” astfel că terminarea prematură a jocului duce mai degrabă la o disatisfacție, la o neîmplinire. A se observa aici diferența de mentalitate. Pentru herald un meci scurt e o pierdere de timp, în schimb pentru noi restul de “tryhards” orice meci prelungit e o pierdere de vreme.
Constant trebuie să fim undeva, avem de făcut MMR, avem de strâns stele, de schimbat medalii, n-șpe mii de calibrări și recalibrări, mereu trebuie să demonstrăm altora ceva prin această goană de a acumula un număr cât mai mare la profil.
Poate că nu ar trebui să-l criticăm pe Icefrog atât de mult și să-l învinovățim cum că a schimbat dota radical, ci ar trebui să aruncăm vina pe noi că ne-am schimbat atât de mult de-a lungul anilor. Poate n-ar trebui să comentăm când noi am violat termenii și condițiile contractului încheiat cu copilăria.
Previous
Next
